Povestea Nespusa a Titanicului | DOCUMENTAR IN ROMANA

Acolo, pe puntea superioară, în cabinele spaţioase, mobilate cu risipă, erau bogaţii, „marii comercianţi, prinţii comerţului, cei care sţăpîneau pieţele lumii", aşa cum i-a numit ziaristul prolific Sir Philip Gibbs; mai jos .era clasa a doua, în condiţii mai modeste; şi, spre partea inferioară a navei erau clasele inferioare, patru într-o cabină. în cele din urmă, jos, sub linia de plutire, era clasa muncitoare, în căldură, şi zgomot, şi abur, deplasînd cărbunii cu lopata şi roaba, alimentînd focul în cazanele cu aburi, păzind pompele, generatoarele de electricitate, dinamurile şi motoarele.
Ilustraţiile au arătat inegalitatea socială în forma sa extremă şi verticală, cu clasele aşezate una deasupra celeilalte, bogaţii, în mod vizibil, în partea superioară, şi, cei mai săraci, în mod vizibil, în partea inferioară. Schiţele erau aproape caricaturi ale stratificării sociale.

Curînd, după dezastru, ministerul comerţului a publicat o statistică clasificată care a arătat numărul pasagerilor, bărbaţi şi femei, în fiecare clasă. Aceleaşi tabele au arătat ce proporţie a pasagerilor şi echipajului a fost salvată. Cifrele au fost surprinzătoare şi implicaţiile lor inevitabile. A supravieţuit o proporţie mult mai mare a pasagerilor primei clase decît orice altă clasă. A fost salvat un total de 34% din pasagerii bărbaţi din prima clasă, comparaţie cu 8% bărbaţii din clasa a doua şi 12% bărbaţii din clasa a treia. Nu se putea discuta asupra acestor cifre: bogaţii, definiţi ca fiind oricine din prima clasă, trebuie să se fi bucurat de un tratament privilegiat. Pe neaşteptate, părea ca şi cum moartea şi dezastrul nu erau asemenea personaje importante, la urma urmelor.
Pentru a încerca să înţeleg mai bine aspectul dezastrului, m-am dus la Philadelphia, pentru a-l vizita pe John B. Thayer V., al cărui bunic, vicepreşedinte al lui Pennsylvania Rail-road, a murit în scufundare, însă a cărui bunică şi al cărui tată au supravieţuit. Printre documentele personale pe care mi Ie-a arătat, au fost o declaraţie din partea bunicii sale şi o scrisoare din partea tatălui său (ambii reiatînd dezastrul) şi poate cel mai interesant dintre toate prin sinceritatea şi detaliul lipsite de artă, unul intitulat „Titanic" — povestea noastră de M.E.S. şi E.M.E.", două surori, Martha Eustis Stevenson şi Elizabeth Eustis, care erau vecine ale familiei Thayer la Haverford.
acestea erau deschise şi un scaun pliant era pus sub balustradă pentru ca noi să păşim pe el. Nava se înclină rău atunci şi barca atîrna departe, astfel încît, nişte oameni spuseră: „Nici o femeie n-ar putea să păşească peste acel spaţiu". S-a strigat după o scară de pe una din punţile inferioare însă înainte ca aceasta să ajungă, eram cu toţii în barcă. Nu ştiu dacă au tras barca cu căngile, însă spaţiul era uşor de sărit cu ajutorul a doi oameni aflaţi în barcă. Singurul bărbat pe care îmi amintesc că l-am văzut, a fost colonelul Astor, care a păşit prin fereastră tocmai în faţa mea, cînd un marinar spuse „înapoi, domnule; nici un bărbat în această barcă". El remarcă că voia să aibă grijă de soţia lui (care era însărcinată), însă, spunîndu-i-se din nou că nici un bărbat nu putea merge, el strigă „La revedere" şi spuse că va urma într-o altă barcă, între-bînd numărul bărcii noastre, care se spunea că era „Nr. 4".

Păşind prin fereastră, am fost obligată să arunc înapoi pledul, deoarece cu paltonul de blană şi uriaşul colac de salvare din plută, eram foarte stîngace. Mai tîrziu am constatat că stewardul sau marinarii au aruncat pledurile în barcă şi au făcut bine căci Elizabeth era în preajma unui copilaş îmbrăcat subţire şi a unui membru al echipajului scos din mare. Cred că barca noasfră a luat toate femeile de pe punte şi a fost ultima la babord care să fie coborîtă. Doar un singur bărbat a coborît cu noi; barca a fost coborîtă încet, întîi la propă, apoi la pupă, cu multa grijă. Aproape de apă, omul dădu ordinul „Las-o să meargă" însă noi toţi am strigat „Nu încă, e o distanţă mare
pînă la apă". Atingînd apa, au strigat de pe punte pentru a şti cine a preluat comanda şi un om răspunse „Ajutorul de timonier". Apoi, au spus „Alcineva?" şi el spuse „Şînt singur". Apoi ei au spus: „îţi vom trimite încă doi oameni" şi curînd coborîră şeful de echipaj şi un simplu marinar pe pjJrîrrjfi. în barcă.»
Colonelul Gracie, un istoric militar amator, a scris relatarea cea mai lungă şi cea mai bine documentată a unui pasager din prima clasă, în timpul crizei a fost indispensabil, adunînd, cu prietenul său Clinch Şmith, femei şi copii pentru bărci. (Smith, după ciocnire, luă o bucată plată de gheaţă şi îi spuse lui Gracie că ar putea să o ducă acasă ca amintire.)
Una din surprizele din cartea lui Gracie, pe care a scris-o cu ajutorul ofiţerului secund Lightoller, a fost mărturia sa asupra numărului de femei printre-mulţimea stupefiată, îngrămădită la pupa Titanicului, cînd acesta s-a scufundat. Gracie a fost aruncat peste bord în ultimul moment; el a văzut femeile, spre uimirea lui, în ultimele minute; a crezut că toate femeile plecaseră.

Gracie a specificat că, datorită mărimii Titanicului, nimeni nu putea să ştie ce se întîmplă, afară de imediata sa vecinătate, mai mult decît cineva, care stînd la colţul unei străzi, poate şti ce se întîmplă peste patru străzi. Cu toate acestea, de la familia Thayer, Gracie şi alţii, apare o imagine rezonabilă a celor întîmplate în prima clasă.
Cel mai bun martor din clasa a doua este tî-nărul învăţător Lawrence Beesley, care şi-a amintit un incident care ajută să se explice statistica. El era pe punte cînd două femei s-au îndreptat spre balustrada care separa clasa a doua de prima clasă de pe punte. Ele au întrebat un ofiţer, care bara calea, dacă puteau trece spre bărci. Nu, le spuse politicos ofiţerul, bărcile lor erau jos pe propria lor punte. Beesley conchide: „Dacă doamnele din clasa a doua se presupunea că nu trebuie să intre pe o barcă de pe puntea primei clase, în timp ce pasagerii clasei a treia aveau acces la puntea clasei a doua, s-ar părea că se presează mai degrabă asupra celor din clasa a doua şi acest lucru este susţinut de procentajul scăzut salvat." Beesley, el însuşi, a plecat, deoarece, atunci cînd s-a uitat jos de pe puntea superioară la o barcă care balansa la nivel cu puntea Ş, un membru al echipajului i-a spus că mâi bine ar sări, ceea ce a făcut, aruncîndu-se în halat.

Beesley a sărit cam la două ore după ce Titanicul a fost lovit. Atunci tribordul era părăsit; şi Beesley a fost sfătuit să-şi încerce norocul numai după ce echipajul de pe puntea B a căutat şi nu a mai găsit nici o femeie. Totuşi, au murit mai mult de o sută de femei. Unde au fost ele? Şi unde — în momeptul în care Beesley a sărit de pe o punte părăsită — era restul „masei umanităţii" pe care colonelul Gracie, cu o jumătate de oră mai tîrziu, pe neaşteptate, a văzut-o revărsîndu-se de jos tocmai înaintea scufundării navei?
Ancheta engleză nu a fost interesată în aceste întrebări; Lordul Mersey nu a chemat ' nici un singur pasager al clasei a treia. însă l-au tulburat pe politicianul din Michigan care se ocupa de ancheta americană, William Alder Smith. După ce s-a încheiat oficial ancheta
Povestea, scrisă de Martha, începe cu surorile care_ apreciază fiecare moment al călătoriei lor. în duminica fatală — 14 aprilie 1912 — ele au scris scrisori înainte de serviciul religios, şi-au petrecut după-amiaza citind, au luat ceaiul pe punte, s-au plimbat pe puntea vasului şi au savurat „o cină delicioasă cu un menu suvenir". După cină, au ascultat „un program muzical superb în camera de recepţie" şi, pe la 9,30 p.m. „s-au dus în salon, încăperea cea mai frumoasă, cu un şemineu". Deoarece terminase de citit toate cărţile sale, Martha împrumută cartea lui Shackleton despre Polul Sud de la stewardul bibliotecii şi petrecu o jumătate de oră privind imaginile gheţarilor plutitori şi ale întinderilor de gheaţă, înainte de a merge la culcare, ea îi atrase atenţia lui Elizabeth că mai aveau de mers doar două nopţi şi „nici una din noi nu a fost incomodată de răul de mare".
lată relatarea Marthei privind acest eveniment:
--Dormeam dusă, cînd la 12 fără un sfert, am fost trezită de un sunet teribil, cu zgomote grozave şi tăioase care au durat cîteva momente. (Surorile au fost printre cei foarte puţini care au fost alarmaţi de şoc. Amîndouă eram foarte speriate, stînd în pat şi aprinzînd lumina.) Uşa noastră era la cotitură şi curînd auzirăm voci în hol, astfel că Elizabeth îşi puse halatul, papucii şi boneta şi ieşi în fugă. Imi era îngrozitor de frig şi tremuram de spaimă şi frig, neştiind ce să fac. Stewardul nostru coborî pentru a închide intrarea şi l-am întrebat dacă s-a dat ordin să se închidă toate intrările însă el spuse „Nu, este doar frig, mergeţi la culcare; nu este absolut nimic". înainte ca Elizabeth să se întoarcă, m-am decis să mă îmbrac văzînd un domn într-una din camerele opuse că îsi trage pantofii de pe coridor.

Cînd se întoarse sora mea, ea povesti despre mulţi oameni aflaţi afară, pe jumătate îmbrăcaţi, o femeie cu o cosiţă albă şi subţire lăsată pe spate şi o pălărie din pene; de asemenea, un om era în camera sa, incapabil să deschidă uşa. Era foarte îngrijorat, strigînd după ajutor, şi tînărul Williams (un binecunoscut jucător de tenis amator şi prieten al tînă-rului Thayer) puse umărul şi o sparse. Stewardul era foarte indignat şi iritat, trebuind să-l reţină pentru degradarea frumoasei nave. Eram gata să-mi închei pantofii şi ea spuse: „Martha, de ce te îmbraci?" şi am spus că mă simţeam mult mai în siguranţă îmbrăcată, pu-tînd să merg la culcare mai tîrziu dacă totul era în ordine. Atunci se hotărî şi ea să se îmbrace. Nu ne-am grăbit şi ne-am îmbrăcat complet, ca pentru micul dejun, luîndu-ne scrisorile de credit şi banii. De asemenea, m-am hotărît să mă pieptăn şi să-mi pun ilicul şi taiorul de iarnă vechi, dat fiind că era frig. în timp ce Elizabeth se pieptăna, nava, pe neaşteptate, începu să se scufunde treptat, speriindu-mă foarte mult şi am îmboldit-o să nu mai facă eforturi, ci să se grăbească.
Tocmai cînd eram gata îmbrăcată şi ea îşi punea ilicul, domnul Thayer (domnul Thayer senior) apăru la uşă, pe care o deschisesem, şi ne spuse că era bucuros că ne-am îmbrăcat. Credea că nu era pericol, însă ne izbisem de gheaţă şi era multă pe punte şi el ne îm-
boldea să venim să o vedem, spunînd că îi vom găsi pe el şi pe doamna Thayer pe punte.
Mi-am pus paltonul de blană peste toate celelalte şi Elizabeth spuse că socotea să-şi ia ceasul, ceea ce îmi aminti că al meu era agăţat lîngă masa de scris şi l-am luat repede. Mi-am luat ochelarii şi punga pentru bani mărunţi, precum şi o batistă curată. Am plecat din cameră, lăsînd luminile aprinse, radiatorul în funcţiune, ca să fie cald la întoarcerea noastră. Am închis uşa, am coborît coridorul lung şi am urcat scările.
Pe puntea următoare ne-am întîlnit cu familia Thayer, care părea că ne aşteaptă, şi am început să urcăm spre punte cînd un steward a strigat „Toată lumea înapoi în cabine pentru colacii de salvare". Ne-am întors şi nu-mi amintesc să fi fugit, ci am mers repede spre cabinele noastre, şi Elizabeth se urcă şi trase doi colaci de salvare pe deasupra dulapului ei. Atunci ne-am spus că trebuie să fie serios dacă s-au ordonat centurile de salvare şi eram foarte speriate, deşi foarte liniştite.
Am urcat din nou scările, ţinînd în mîini colacii de salvare şi ne-am întîlnit din nou cu familia Thayer. Am citit în linişte anunţurile „înăuntru în partea din faţă" şi „înăuntru în partea din spate". După ce ne-am pus colacii de salvare, doamna Thayer sugeră să luăm paltonul lui Jack, şi Elizabeth şi cu mine ne-am îndreptat spre camera stewardului şi, cînd doamna Thayer luă paltonul, noi luarăm păturile, neştiind de ce, pur şi simplu fiindcă eram acolo.titanic

Mintea mea este goală în ce priveşte călătoria pe care am făcut-o pe puntea navei, îmi amintesc însă clar că eram aproape de sala de gimnastică, pe partea tribordului cînd l-am văzut pe domnul Ismay (preşedinte aljui White Star Line, car? poseda „Titanicul") ieşind şi am remarcat că se îmbrăcase în grabă, deoarece pijamaua era sub pantaloni. După ce ne-am luat pledurile, eram pe scara punţii A, cînd au sosit ordine ca femeile şi copiii să se îndrepte spre puntea de suprastructură, iar bărbaţii spre tribord. Elizabeth şi cu mine ne-am luat de mînă, să nu fim despărţite în mulţime, şi toţi ne-am îndreptat spre punte, noi urmînd îndeaproape pe doamna Thayer şi pe servitoarea ei, urcînd scări înguste din fier spre puntea de suprastructură din fată, care, pe „Titanic", era pasarela căpitanului. în capul scărilor, l-am găsit pe căpitanul Smith, care arăta foarte îngrijorat, aşteptînd neliniştit să coboare după ce noi urcam. Atuoci nava se înclină puternic spre babord. în timp ce ne sprijineam de pereţii cabinelor ofiţerilor, erau aprinse rachete deasupra capetelor noastre, ceea ce era foarte alarmant, pe măsură ce ne dădeam seama pe deplin că dacă „Titanicul" îşi folosea radioul în scop negativ şi trimitea rachete, trebuie să fie serios. La scurt timp după aceasta, a sosit ordin din partea stewardului de la restaurant să coborîm pe puntea A. Doamna Thayer interveni „Spune-ne unde sa mergem, şi vom merge. Ne-ai dat ordin sâ urcăm aici şi acum ne duci înapoi', şi el spuse „Urmaţi-mă".
Ajungînd pe puntea A, am putut vedea, căci punţile erau luminate cu electricitate, că o barcă era coborîtă, în paralel cu ferestrele;
Senatului, la Washington, senatorul Smith a plecat la New York pentru a conduce o cercetare independentă.titanic
El a spus unui reporter că era adînc tulburat de tot ce li s-a întîmplat pasagerilor clasei a treia şi voia să ştie dacă aceştia au suferit vreo restricţie. Evident, avea rezerve asupra mărturiei ofiţerilor „Titanicului", dat fiind că ambii, ofiţerul secund Lightoller şi ofiţerul al cincilea Lowe i-au spus, în mod categoric, că n-a existat nici o restricţie şi că toate clasele au fost tratate în mod egal. totuşi, s-a dovedit că Lightoller şi Lowe nu dăduseră informaţii exacte. La New York, Smith a găsit un emigrant care văzuse un membru al echipajului încuind o intrare între clasa a treia şi punţile superioare. însă incidentul părea să fie izolat şi neconcludent, dat fiind că emigrantul a continuat să spună că pasagerii au spart intrarea şi după aceea au fost trataţi la fel ca ceilalţi pasageri. în alte însemnări există rapoarte ale unor supravieţuitori ai clasei a treia ca fiind adunaţi în spatele frînghiilor de către membrii echipajului. Cîţi au fost astfel reţinuţi sau cit timp sau de ce — nu se ştie. Nu exista nici o mărturie că a existat o politică generală a navei de a reţine pasagerii clasei a treia în timp ce restul a scăpat.

Foarte curînd după dezastru a existat un strigăt de protest, în special în Statele Unite, din partea ziarelor şi a altora care voiau să ştie de ce „Titanicul" a avut atît de puţine bărci de salvare şi de ce nu au fost toate umplute. Primei întrebări i s-a dat răspunsul foarte curînd: „Titanicul" a aderat la regulamentul britanic, care era învechit. Celei de a doua întrebări i s-a dat răspunsul mai puţin rapid însă în cele din urmă a apărut la ancheta americană că atît Lightoller şi Lowe, la babord şi, respectiv, la tribord, au presupus că ar fi riscant să se umple bărcile care încă erau suspendate de frînghii; fie bărcile „s-ar prăbuşi", aşa cum s-a exprimat Lowe, sau frînghi-ile ar ceda. Ei nu ştiau că Harland and Wolff au testat frînghiile şi au stabilit că ar putea să suporte greutatea bărcilor de salvare umplute la capacitate.
Dar din spusele lui Lightoller şi Lowe rămîi cu impresia că au fost îngroziţi de a fi grăbiţi de pasagerii cuprinşi de panică. De îndată ce a auzit că nava s-a izbit, Lowe s-a echipat cu un revolver. Cînd au plecat aproape jumătate din bărcile de la babord, ofiţerul şef Wilde a venit la Lightoller de la triijord şi l-a întrebat unde erau armele. Era una din sarcinile lui Lightoller să primească şi să ia în responsabilitatea sa revolverele şi muniţiile, astfel că îi conduse pe Wilde şi pe căpitan în cabina sa, dîndu-le cîte un revolver. Lightoller deduse că
„se întîmplase ceva în bărcile de la tribord".titanic
Lowe a spus anchetei Senatului că a descărcat un foc de armă pentru a împiedica „o mulţime de italieni" care „priveau fix mai mult sau mai puţin ca nişte animale sălbatice gata să sară" într-o barcă. Mai tîrziu a afirmat că nu a intenţionat să spună că „animalele sălbatice" erau italienii; el a vrut să spună că ei erau „tipul rasei latine".
De asemenea, Lightoller a constatat că revolverul său era util. După plecarea ultimei bărci de salvare, el s-a îndreptat spre partea din faţă pentru a umple şi a coborî barca pentru caz de pericol nr. 2, mult mai mică. „M-am urcat la bord şi am găsit trei sau patru oameni ascunşi sub locul vîslaşului". Aproape cu un sfert de secol mai tîrziu, Lightoller a scris despre acest incident: „Daţi-mi voie să spun că ei nu erau nici englezi, nici americani; de fapt, niciodată în viaţa mea n-am fost atît de nespus de mîndru de rasa vorbitoare de engleză cum am fost în acea noapte. Curajul cu sînge rece, calm, lipsit de egoism exemplificat, nu a fost niciodată depăşit. El a continuat, „m-am ocupat rapid de aşa-zişii pasageri clandestini". Cîteva ameninţări, însoţite de mişcarea unui revolver gol, curînd au golit barca care a fost rapid umplută şi pusă la apă".titanic

Ofiţerii „Titanicului" ştiau de la început că nu erau bărci suficiente pentru a găzdui pe toţi cei aflaţi la bord; curînd, şi-au dat seama că exista, de asemenea, o insuficienţă de echipaj instruit. Este greu să rezişti concluziei că, în aceste împrejurări disperate scopul lor era, conştient sau inconştient, să salveze cît mai mulţi pasageri din prima şi a doua clasă — care, în orice caz, erau cei mai aproape de bărci — înainte ca întreaga operaţie să fie copleşită de hoardele care nu pot fi ţinute în frîu ale clasei a treia.
în acea măsură, este corect să se spună că cei bogaţi au fost protejaţi faţă de cei săraci, însă trebuie să ne amintim că din bărbaţii din prima clasă doar 58 din 173 au fost salvaţi: 34% nu este un procentaj ridicat, deşi, este uimitor mai mare decît acela din celelalte clase. Banii nu au fost suficienţi; mulţi dintre cei mai bogaţi şi cei mai binecunoscuţi s-au înecat, incluzîndu-l pe colonelul Astor.

Wilfred Scawen Blunt, scriitor, a scris în jurnalul său că, dacă cineva trebuia să se înece, cel mai bine era să se întîmple milionarilor an-glo-americani. Era un sentiment ridicol şi, fără îndoială, împărtăşit pe scară largă. însă a fost şi este incompatibil cu noţiunea că toţi cei bogaţi s-au bucurat de un tratament favorizam.