Omar Khayyam (1048-1131)

Omar Khayyam (1048-1131) a fost un filosof, matematician, fizician, astronom si poet persan, unul dintre cei mai renumiti in epoca sa. Desi a fost un remarcabil profesor si filosof, dovada ramanand scrierile sale filosofice, el a atras atentia posteritatii mai ales prin lucrarile sale stiintifice si prin poemele sale, fiind tradus in numeroase limbi.

Celebre sunt catrenele sale (Rubáiyát) traduse pentru prima oara in limba engleza de Edward FitzGerald (1809-1883). Odata traduse intr- o limba de circulatie, catrenele lui Omar Khayyam au ajuns sa fie cunoscute in intreaga lume, astfel ca opera sa stiintifica a fost eclipsata de creatiile sale artistice.

Catrenele sintetizeaza filosofia de viata a lui Omar Khayyam, care nu se aliniaza dogmelor religioase – in general vorbind – si nici credintelor Islamului, motiv pentru care a intrat deseori in conflict cu oficialii vremii. Parcurgand catrenele sale s-ar putea crede ca Omar Khayyam a fost un pasionat bautor de vin si un sceptic care punea totul sub semnul intrebarii.

Din ele se desprinde imaginea omului hedonist, care gusta din plin placerile vietii si – in fata unui pahar de vin – incepe sa-si puna intrebari despre sensul vietii, despre existenta Creatorului, despre liberul arbitru si viata de apoi.

Poate aceasta imagine, care il apropie de omul obisnuit, explica in parte popularitatea de care s-au bucurat aceste Catrene. Dar – dincolo de aparente – intreaga sa opera, lucrarile sale stiintifice si filosofice, dovedesc ca Omar Khayyam a fost un remarcabil om de stiinta si in acelasi timp un profund ganditor mistic, una din cele mai luminate minti ale Islamului.

I

Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi si zei.
Nu neaga, nu afirma. Dar vezi in ochii sai
Ca nimenea nu este mai trist si mai uman.

II

Nu mi-am facut vreodata din rugi sirag de perle
Ca sa-mi ascund noianul pacatelor cu ele.
Nu stiu daca exista o Mila sau Dreptate
Dar totusi, nu mi-e teama: curat am fost în toate.

III

Spun unii ca exista un Creator si zic
Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

IV

Natura cu-ale sale stihii si elemente,
Sofismul si-adevarul – îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfa cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi.

V

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

VI

Sunt clipe când îmi pare ca tot ce-a trebuit
Sa aflu despre lume, de mult am deslusit.
Dar stelele ma mustra tacut din patru zari:
“N-ai dezlegat nici una din marile întrebari”.

VII

În aceasta seara vinul ma-nvata-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine…

VIII

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fii de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg,
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

IX

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi.
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama,
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seama.

X

Avui vestiti maestri. Facusem mari progrese.
Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusa de pahar
Si fumu-n care vântul naluci ciudate tese.

XI

Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,
Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata în irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si tâlcul vietii tale.

XII

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Si-acum,
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

XIII

Putina apa si putina pîine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

XIV

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum, ce sens plecarea?

XV

Priveste cedrul mândru: atâtea brate are!
Dar nu ca sa cerseasca, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumarate au nuferii si crinii.
Vorbesc însa limbajul tacerii si-al luminii.

XVI

Da-mi cupa si ulciorul! Sa bem fermecatoare
Faptura plamadita din roua si eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a în cupe si ulcioare?

XVII

Sarmane om, nimica tu n-ai sa stii vreodata.
Nimic din ce-nconjoara aceasta ora trista.
Încearca sa-ti faci Raiul, promis de zei odata,
Aici, caci altul poate dincolo nu exista.

XVIII

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde o mâna, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

XIX

Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.

XX

Ma dojeniti ca vesnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios ma faceti. Si ce daca-i asa?
Puteti orice sa spuneti pe socoteala mea.
Îmi apartin. Pricepeti? Si sunt ceea ce sunt!

XXI

Spuneti-mi, ce-i mai bine? Sa mergi într-o taverna,
Sau sa te tângui zilnic cu sufletul pustiu,
Îngenunchind în templu? Dar eu nu vreau sa stiu
De-Alah si alta viata, caci stingerea-i eterna.

XXII

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.
Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si la seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

XXIII

E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisí
Si-n fiecare briza respira, blând Isus.

XXIV

Acest vas fu odata un biet îndragostit
Gemând de nepasarea unei femei frumoase.
Iar toarta era bratul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri usoare, de matase.

XXV

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.
Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

XXVI

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

XXVII

Coranul, cartea sfânta, citimu-l câteodata.
Dar cine se desfata din el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

XXVIII

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

XXIX

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii”.
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a a clarului de luna?

XXX

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! În asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara…

XXXI

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci, iata, vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata.

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,
Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.
Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:
Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

XXXIII

De ce incertul mâine te tulbura mereu?
Caci nu sta în putere sa-i schimbi de astazi fata.
Traieste-adânc prezentul! Iar mâini? Nici Dumnezeu
Nu ar putea sa-ti spuna ce taina-ascunde ceata.

XXXIV

Dincolo de pamânt si infinit
Catam sa aflu cerul unde vine.
Si-un glas solemn atunci s-a auzit:
“Si cerul si infernul sunt în tine.”

XXXV

Cel ce-a cules în viata al cunostintei Mar
Pe-adevarata Cale purta-va pasii sai.
Numai acela stie ca azi e ca si ieri
Si mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintai.

XXXVI

Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista

XXXVII

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana!
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

XXXVIII

Un joc ce se repeta e viata – si tu stii:
Câstigul e durere si moartea fara nume.
Ferice de copilul sfârsit în prima zi…
Mai fericit acela ce n-a venit pe lume.

XXXIX

Zefirul racoreste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor…

XL

Aceste ornamente pe cupa delicata
Un bautor le-nscrise cu mâna-nfrigurata.
De dragul caror gene le-a vrut asa de fine?
Si-o sa le sfarme, poate, îndurerat de cine?

XLI

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nebunilor nu spune durerea niciodata.
În zâmbet sa te ferici de toti semenii tai.
Nadejdile, ascunse sa-ti stea de lumea toata.

XLII

Întorsu-ne-am prieteni la vechiu-ne desfrâu.
Am renuntat la ceruri, la rugi si cele sfinte.
Oriunde este-o cupa, Tu ai sa vezi, Parinte,
Cum curge-n gâturi vinul ca apa într-un râu.

XLIII

O Mâna-ascunsa scrie si trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o sa stearga vreun cuvânt.
Nici lacrimile toate nu pot sa stearga-un rând.

XLIV

Betivule, imensa urna, eu nu stiu cin’ te-a modelat.
Stiu doar ca poti sa-ncapi trei vedre si stiu c-ai sa te sfarmi curând.
Mult timp am sa ma-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit si-acuma – de ce nu esti decât pamânt?

XLV

Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele în univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa n-o sa poata iubi.

XLVI

Olarul sta în fata rotii. Cânta.
El modeleaza solduri de ulcioare.
El cranii mândre de sultani framânta
Si ofilite mâini de cersetoare.

XLVII

S-aprind alti zori! Descopar din nou splendoarea firii.
Cui sa-i aduc prinosul în clipa asta sfânta
Când mii de flori si buze se daruiesc iubirii?
Copila, lasa harfa, caci, iata, pasari cânta…

XLVIII

Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata
Nu înfloreste iarasi, o Saki, niciodata.

XLIX

De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.

L

Un punct pierdut e lumea în haosul imens.
Toata stiinta noastra: cuvinte fara sens.
Om, pasare si floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenta – vis.

LI

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si, totusi, doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

LII

Cât timp voi încerca sa umplu cu pietre marea nesfârsita?
Dispretuiesc si libertinii, dar si credinta ipocrita.
Voi merge-n Rai sau în Gheena? Dar mai întâi e-adevarat
C-aceste stranii tari exista? Care din voi le-a vizitat?

LIII

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt…

LIV

Khayyam cosea la cortul filosofiei. Dar
Cazu în creuzetul mâhnirii. Si-atunci fumul
Fu spulberat de Parce în patru vânturi. Scrumul
L-a dat pe mai nimica un negustor avar.

LV

De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul este-un suflet ce da desavârsire.

LVI

Te chinuieste gândul ca faci mereu pacate.
Din orice bucurie o vina ti-ai facut.
E fara rost tristetea, Khayyam, caci dupa moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut.

LVII

În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde ca-ntr-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.

LVIII

Priveste-n jur: durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete.
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

LIX

Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta voastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina.

LX

Beau vin si mi se spune de unul si altul:
“Sa nu mai bei, caci vinul dusman este de moarte
Al lui Alah”. Atuncea, zic eu, pentru Prea-Naltul
Voi bea pagânul sânge. E-un act de pietate.

….

Poezii de dragoste din literatura universala

ianuarie 15, 2008 de admin
Categorie: Poezii de dragoste din literatura universala

 

 

  1. 1
     

    Omar Khayyam*

    1
    Sculaţi ! Soarele-a risipit Aştrii
    De pe Câmpia Nopţii şi-albaştrii
    Ochi ai zilei se oglindesc peste
    Turnul cel Mare – mii de piaştri !

    2
    In geana zorilor mi s-a pãrut Ca-aud din Crâşmã glas, frãţesc salut: “Templul aşteaptă oaspeţi credincioşi, Intraţi, nu vã sfiiţi, slujba-a-început”!
    3 Cocoşu-a cântat, umflându-şi guşa, Iar cei de-afarã-au strigat : ”Uşa, Deschideţi uşa, ştiţi cât de puţin Timp avem de stat şi-apoi… cenuşa. “
    4 Invie Noul An dorinţe dragi, Când gânditor tu, suflet, te retragi Spre locul de-unde Moise-a rupt un ram Şi pe Hristos l-au adorat Trei Magi.
    5 Unde-i Iram cu trandafiri, suspini, Şi cupa lui Jamshyd* cu şapte crini ? Sunt duşi – dar un Rubin mai râde-n Vin, Trec oameni pe alei – şi nu puţini.
    6 Azi nu mai bea vin David cel Divin, Deşi se-aude-afarã-ndemn: “Vin ! Vin ! ” Cât cântă privighetoarea-n Roze, Sã beau Vin Roşu vreau . . . şi sã închin.

    7 Saltã Cupa-n azurul lui April, Cât Mierla Vremii se alintã-n tril – În haina penitenţei nu-i folos, Aprinde lampa vieţii,-al ei fitil.
    8 Chiar la Bagdad, cu Şahul, de-aş fi eu Şi dulce ori amar Paharul meu: Vinul vieţii se scurge strop cu strop, Frunzele Vieţii cad, tot cad mereu.
    9 De vrei, spui, zilei mii de Roze-i ceri – Nu, chiar ? Dar unde-i ziua cea de ieri ? Şi vara asta toatã numai Flori Nu stã cumva pe locul altei Veri ?
    10 Trãieşte azi ! Ce treabã -avem noi cu Kaikobad cel Mare sau Kaikhosru ? Ameninţe cât vor Rustum* sau Zal*, Cheme Hatim la Supã – nu te du.
    11 Stai lânga mine, briza ne dezmierde Aici între deşert şi oaza verde, Unde Rob nu-i şi nici Sultan nu este Şi în Pacea lui Mahomed te pierde!
    12 Un Tom de Versuri sub smochinii verzi, Tu, un Ulcior de Vin şi-o Pâine – vezi ? Atâta-i fericirii de ajuns, E Raiu-n care te conjur sã crezi !
    13 Gloria Acestei Lumi vor unii, Dupa Paradis tânjesc nebunii; Oh, ia bani Peşin şi fugi de Credit, In vorbe bat tobele Minciunii !
    14 Deasupra noastră-un Trandafir regesc Râde-n boboc: ”Cântând în lume cresc, Iar când Haina-mi de Mire s-a tocit Grãdinii o cedez – şi-i mulţumesc ! “
    15 Cel ce-a stãpânit peste tezaur Şi cel ce-a udat Bobul de Aur, La fel, sã doarmã, s-au întors cuminţi Sub iarbã , hrãnind acelaşi Laur.
    16 Secundele Lumeşti în care crezi, Pierdute sau Gãsite, sunt Dovezi Ca Neaua sau Nisipul din deşert, Ca Umbra scuturatã prin livezi.
    17 Iatã, prin acest Caravanserai Ca ploaia au trecut cãmile, cai, Derviş, Şeic…Cum i-a chemat Soarta, Toţi au plecat, alai dupa alai.
    18 Unde-a bãut Jamshyd, sub Trandafir, Doar şerpi vin azi sã doarmã în potir, Nici chiar Bahram, marele vânãtor, Nu l-a putut trezi din somn pe-Emir.
    19 Cãci cred : Roze-atât de roşii cresc doar Acolo unde-a sângerat Cesar, Iar Zambila din grãdinã vine Dintr-un Sân alb sau os de tânãr Ţar.
    20 Şi Menta asta renãscând la mal De apã, unde stãm, golind pocal … Atinge-o încet cãci cine ştie De pe ce Buze-a curs aici, pe val.
    21 Ah, Dragii mei, umpleţi Cupa care Spalã pe-Astãzi de Regrete-amare, De griji pe Mâine – când o să fim iar Cei de dinainte de nãscare.
    22 Cei mai iubiţi, mai vrednici şi mai buni
    Chemaţi de ani, de zile şi de luni
    Şi-au bãut Cupa şi rând pe rând s-au dus La locul de odihnã, sub aluni.

    23 Iar noi, care râdem în cãmara Fostã nu demult a lor, când vara In roşii flori se-alintã , vom plânge-n Dimineaţa cui, cãci vine seara ?
    24 Sã cheltuim averile acum,
    Înainte s-ajungem umbrã , fum; Ţãrânã în Ţãrână -acolo mergi : Nici Vin, nici Dans, nici Cântece – doar Scrum !
    25 Trãind Astãzi sau Mâine-i tot un drac. O vara ai – cât viţa pe arac; Despicã noaptea glas de Muezin : “Rãsplatã nu-i în cer, fã-ţi clipa veac!”
    26 Toţi Sfinţii şi-‘Nţelepţii ce, mã rog, Ne-au predicat de Iad şi Rai cu-aplomb Ar trebui respinşi ca falşi Profeţi Şi astupatã gura lor cu colb.
    27 Tânãr fiind am ascultat frecvent Savant şi Sfânt, dovezi şi argument Despre Paradis si Iad; palavre, Pe-unde-au intrat au şi ieşit – urgent.
    28 Tu, trãieşte Azi, îngânã-ţi Cântul Şi ascultă-n Adevãr cuvântul
    Crescut şi luminat de mintea mea: “Ai venit ca Apa, pleci ca Vântul. “
    29 In ora-ţi strâmta tu nu ştii nimic De drumul lui A mare spre Zet mic, Nici despre ţara care-încape-n ceas Şi nici de ce bãtrânilor li-e frig.
    30 Te întreb, unde vei pleca de-aici Şi-aici de unde ai venit, îmi zici? Multe cupe cu Vin va trebui Sã beau, sã uit cã-s Trecãtor, amici !
    31 Din Vortexul Planetei, până sus La Tronul Marelui Saturn m-am dus – Noduri, mii, am dezlegat, dar taine Ca Nodul sorţii omeneşti, vai, nu-s !
    32 Uşa zãrii-i zãvorâtã bine, Şi-i Voal gros pe creier, pe retine; Se-aude-un zvon cã-am exista noi doi . . . Şi apoi nimic de “Mine – Tine”.
    33 Nu ştie Argila drumul Sorţii, Nici Marea care-şi jeleşte morţii Şi nici Cerul revelat de stele, Rotindu-se în aflarea Porţii.
    34 Iar când, pe Cel ascuns dupã Perdea, Am implorat s-aprindã-o lampã-,o stea, Drumul sã vãd, rãspunsul a fost scurt: “In veac, va fi doar noapte-n mintea ta”
    35 Am atins gura-acestei Cãni de Lut Să-învãţ Secretul Vieţii neştiut – Şi, buzã-n buzã, mi-a şoptit, “ Eşti viu, Bea! Nu existã Viitor, şi nici Trecut. “

    36 Eu cred cã Vasu-acesta, Învãţat, A sorbit Vin şi a iubit odat’, Iar buzele-i pe care-am sãrutat, Câte sãruturi au primit – şi dat !
    37 S-a-întâmplat, îmi amintesc curând Sã vãd Olaru-argila frãmântând; Iar Lutul ud, sub degete-apãsat: “Oh, doare, mai uşor, te rog, fii blând. “
    38 Întâiul Om , se spune, la-început, Nu-a fost croit din Suflet, ci din Lut; Din prafu-acela prim ne tragem toţi, Împãrtãşind un dat, un prim ţesut.
    39 Şi, poate, atunci când cade un strop De Vin Roşu peste pãmântul orb Se stinge-un foc sau o durere,-un dor Arzând în huma-n care-ncet mã-îngrop.
    40 Cum apã cer Crinii pentru supã La norii din Cer – aburi pe-o lupã, La fel si tu, Vin cere si bea pân’ S-o întoarce Cerul – goalã Cupã.
    41 Şi -astfel Omenescul şi Divinul Îşi vor contopi-n sfârşit Destinul: Cu Ieri şi Mâine-n Azi, vom fi Eterni; Şi abia-atunci şi-o pierde harul, Vinul.
    42 Şi dacă Vin tu bei şi buze-apeşi Şi toate-încep şi mor în da – deşi Gândeşti că AZI tu eşti tot cel de IERI, Oh, MÂINE mai puţin tu nu vei fi.
    43 Când Ingerul cel Negru va veni, Pe înserat sau poate-n zori de zi, Şi sufletului Cupa îi va da, Nu ezita, bea tot – şi vei dormi.
    44 De-i Spiritul de praf mult mai presus Şi poate-n Paradis de vânt fi dus, Nu e ruşine, nu-i ruşine lui, Sã zacã -n lut, ca în bârlog un urs?
    45 Aici e doar Arena unde-o zi Ca un Sultan domneşti, pentru a fi Trãsnit apoi de Ferrash* cel Urât Şi Morţii dat plocon, cât ai clipi.
    46 Prin zile de ce-ţi temi existenţa Pieritoare? Din pãmânt Esenţa Divinã toarnã mii şi mii ca noi – Absenţa se-îngânã cu prezenţa.
    47 Când tu şi eu vom fi trecut de Voal, Lumea la fel va curge, val cu val, Cum? Sosirea şi Plecarea noastrã ? Spuma mãrii-n amonte şi-n aval
    48 Un trecãtor popas, un gust frugal De-a fi, ţâşnit dintr-un izvor regal In mijloc de deşert, o clipă doar Tovarãş cu lumina – şi Egal !
    49 Şi -ai cheltui secunda care eşti Cãtând Secrete-n cartea cu Poveşti ?
    Un fir de pãr stã -ntre-Adevãr şi Fals – Te rog, totul depinde cum priveşti !
    50 Un fir de pãr stã -ntre-Adevãr şi Fals – Iar tu, la mijloc, pururi în balans; Alege Viaţa, Vinul bun şi mult C-ai dreptu-un lume la un singur dans.
    51 Dar ce secretă Forţã azi sau ieri Te-a scos din Beznã şi din Nicãieri ? Are Stãpânul un scop, şi care ? Cãci El rãmâne veşnic, dar tu pieri.
    52 Un moment aici şi apoi din nou Chemaţi de Noaptea Mare în cavou – Cãci El concepe întreaga piesã Din care sesizãm doar un ecou.

    53 Când AZI, cât Eu sunt Eu, viu şi-întrebând, Nu capãt un rãspuns de la Pãmânt, Nici de la Uşa-nchisã din Tãrii, Sã capăt un rãspuns când nu mai sânt?
    54 O, nu pierde ora-n vânãtoare De una-alta, când, unde, oare; Fii Esenţei din Strugur musafir, Nu-ţi dori alt fruct din lumea mare.
    55 Vã -amintiţi, prieteni, cu ce chindie Serbat-am a doua cãsãtorie, Când alungând din pat Cauza stearpã Am luat Roza de Siraz * Soţie ! ?
    56 Deşi cu compas şi riglã-am calculat şi-n Logicã-am insistat s-aleg pe “E”din ”Nu E”, pe mine cel profund, adevãrat, M-am regãsit sorbind paharele cu vin.
    57 Cifrele, zici, cu care eu compun Din zile şi-ani un Calendar* mai bun ?
    Şi ce se afla-n calendar ? Un ieri Pierdut şi-un mâine nenãscut – vă spun.
    58 Mai demult, mi-a adăstat la poartã Un Înger cu-o oala-n mânã – Iatã ! Mi-a dat din struguri roşul cel divin
    Sã gust – O, Licoarea parfumatã !
    59 Cu sofisme zeci şi argumente Sã ne confişte Vinul vor preoţi, secte : Pe-Alchimistul care schimbã -n Aur Plumbul vieţii noastre imperfecte !
    60 Ferească Mahomed de-aşa-întâmplare, Profetul Lui Allah cel Viu, El care Ne-aparã de spaime şi regrete Şi de Prostia cea molipsitoare !
    61 In taverne beau vinul roz mereu? Dar Seva Vieţii-i de la Dumnezeu ! Deci, sfântã fiind, se cade s-o bem; De-i Blestem, bând, sã-o blestemãm mereu!
    62 Sã-abjur Balsamul Vieţii,-al lui altoi, Nãdãjduind la Viaţa de Apoi, Sperând ca nu-ş’ ce depãrtat Nectar Va umple cupa-mi când voi fi noroi ! !

    63 Spaime de Iad, nãdejdi de Paradis! Viaţa zboarã – e fapt de El decis – Floarea scuturatã pe veci moare, Celelalte-s minciunã doar sau vis!
    64
    Ce straniu, nu? Din miriade,-acei Care au trecut prin uşa Beznei, Nu s-a-ntors nici Unul sã ne-arate, Cã, DUPÃ, viaţa are vreun temei.
    65
    Teoriile celor mai deştepţi De dinaintea noastrã , Înţelepţi, Sunt basne pe care, treziţi din somn, Le-au spus – şi s-au întors în somn – Profeţi !
    66
    Cu Logica-am fost în zãri, departe, Sã aflu ce-i Viaţã şi ce-i Moarte; Şi-acum la şaptezeci de ani vã spun: “Sufletul, pe Iad de Rai desparte. ”
    67
    Rai? Setea ta ajunsã la cişmea; Iad? Tãu’-n care se-oglindeşte-o stea, Cãderea-n Bezna de-unde am venit, Care ne cheamã-acasã şi ne vrea.
    68
    Cãci nu suntem decât un rând în mers, Umbre pe-elipsa cu conturul şters, Cu Soarele Focar – şi-n spatele-i Maestrul Show-ului din Univers.
    69
    Iar Piesele din Jocu-I n-au un rost În sine, cum n-au sens – un joc anost Unde doar El mutã şi aruncã Pionii-n coş – sau viaţa, câtã-a fost.
    70
    Dar în Show se Moare şi se Naşte, Cum pe Jucãtor voinţa-l paşte; Iar El care te-a împins pe tablã Ştie, ştie Tot, Totul cunoaşte !
    71
    Celestul Creion destine-împarte Prin scrisu-I – şi trece mai departe; Nu poţi, apoi, o paginã sã schimbi, Nu-s Lacrimi sã speli o micã parte.
    72
    Şi-acel Castron întors, de-i zic ei Cer, Sub care-n tinã ne târâm, stingher – Nu imploraţi la el vreun ajutor, Cã-i nevolnic ca noi şi efemer.
    73 In Primul Lut s-ascunde-un Ultim Om, Şi-n Ultima Recoltã-un prim Atom; Din zorii Facerii-s decişi Alfa Şi Omega, secretul din binom.
    74
    Ieri a clãdit Sminteala zilei de-Azi; Mâine-i Triumf sau Plâns, când Creşti sau Scazi. Bea! Ca nu ştii când o să pleci, de ce; Bea! Ca nu ştii cum ai venit, pe ce talaz !
    75 Îţi spun, pe când din Ţel, de la-început, Parwin şi Mushtari s-au desfãcut, A fost predestinat ca Huma mea Şi Sufletul sã fie prin Sãrut
    76 Cu Vinul logodit – El, pe furiş, Mi-a-atins o fibrã : lasã -l pe Derviş Sã-încalce legea cãutând în Vin Cheia şi Poarta cea Secretã – Pish!
    77 Totuşi, dacã Soarele Iubirii Sau Urii-mi va arde trandafirii, Prefer incendiul Roz din taverna Cu Vin Bun, nu Templul Amãgirii.
    78 Din GOL venind, un Conştient Ceva Plãcerii-i pune interdict şi va Trimite-n Iad pe Veci pe-acel care, Semeţ, Comandamentul v-a-încãlca ! ?
    79 Ce ?! Voi fi în Rai recompensat Cã n-am cãzut plãcerii în Pãcat — Sau pedepsit ca Debitor într-un Contract inexistent ? Ce troc ciudat !
    80 Chiar Tu cu gropi şi glod ai semãnat Drumul pe care merg şi-am mers, odat’,
    Şi ai trimis pe Diavol pe pãmânt; Şi-mi pedepseşti Cãderea în Pãcat?!
    81 În Ceruri, nu Tu pe-Adam din Lut ai Zãmislit şi-ai adus pe şarpe-n Rai ? Dar pe Pãmânt, ca om, pentru pãcat Iertare-ades o sã primeşti – şi dai !
    82 Sub blând pretext cã -i Ziua la apus Flãmândul Ramazan deoparte-am pus Şi-apoi în casã de Olar am tras, Privind la vase şi la-al roţii fus.
    83 Oale, fel de fel : mari, mici, cochete, Pe podea şezând, lângã perete;
    Unele vorbind fãrã -ncetare , Altele,- ascultând pe îndelete.
    84 Una zicea: ” Fie clarã treaba Nu m-a modelat din Lut degeaba, Nici mi-a croit un bust ca-ntr-un târziu , Din trupul meu, spart, sã creascã nalba!”
    85 Alta: “ Oala n-ar sparge-un zvăpăiat
    Zbanghiu – din care bea când e-însetat – Iar El, care din ţãrnã mi-a dat Chip, Sã mã sfãrâme fiindcã-I supãrat?!”
    86 Dar a treia, vorbind încet şi rar , Cum sta-între ceaşca albã şi pahar : “Râd de mine toţi cã cicã -s strâmbã – Cum? N-a fost mâna-aceluiaşi Olar ?! ”
    87 Oricum, cineva din grupul cel flecar, Un vas bãtrân şi-nalt, un sfeşnicar: “ Destul, cu Vas şi Lut, cu-Olar – vã rog, Cine-i Oalã şi cine e Olar? ”
    88 “Se spune de-Unul ”, zisese-altcineva, “ Care-aruncã sau sparge-orice Ulcea De El fãcutã , dar mai sucit – Pish ! Un Om Bun n-ar face aşa ceva. ”
    89 “Conteaza mai puţin“ spuse-o cupã , “Cine m-a fãcut, cât cin’ mã pupã; Hai, umpleţi-mã cu Vinul Roşu Şi mi-oi aminti ce-a mai fost, dupã.”

    90 Şi oalele, vorbind, au pus de-un chef, Când Luna, sus, bujori cosea-n gherghef, Iar una, mai zurlie: “ Dragi surori, Sã închinãm pentru Olarul Şef ! ”
    91 Cu-al viţei Suc încântã –mã puţin, Iar Mort îmi spalã Trupul tot cu Vin; Aşterne-mi pat sub ierburile verzi, În grãdina cu-alei şi pelerini.
    92 Din oasele-ngropate emanând Miros de Vin în aer, când şi când, Trecãtorii vor fi plãcut surprinşi ; Şi -astfel voi reveni la voi – în gând.
    93
    O, Idoli îndrãgiţi, cumva mã tem Cã pentru mine-aţi fost mai mult blestem : Mi-am înnecat Gloria în Vin şi Vândut Renumele pentru-un poem.
    94 Ştiu, Cãinţa-am jurat şi nu Păcat, Dar oare fost-am treaz când am jurat? Şi apoi, venind April cu Roze, Virtutea-n Trandafiri şi-a fãcut pat.
    95 Din Vin s-a adãpat Ispita mea Şi mi-a-înroşit Onoarea Albã – Bea ! Ce pot oare Crâşmarii cumpãra La fel de bun cu ce vând pe tejghea ?!
    96 Primãvara cu Trandafirii ei S-a scurs din carnea mea precum un clei;
    Privighetoarea ce-a cântat pe ram Va înflori cu mine-n ghiocei !
    97 O, şi-aş mai vrea: Izvorul din Deşert Sã scape-un licãr sau un semn discret Spre care Cãlãtorul însetat Sã se-ndrepte – nu bâlbe de Profet . . .
    98 Şi-aş mai dori un Înger, cât încã Nu-i târziu, sã-mpingă-n drum o stâncã Şi sã opreascã Roata Sorţii-n loc, Sub roze sã mai rămân– sau lângã.
    99 Iubire,-am putea conspira cu EL, Noi doi, sã schimbe Firea în vreun fel? Şi, descompusã, s-o ivim la loc Pe oful inimii, pe-al ei model !?
    100